Un roman filosofic şi dilematic: „Cimitirul copiilor” de Nicolae Goja

de Ovidiu GHIDIRMIC

Mărturisim cu tot regretul şi cu scuzele de rigoare că nu am citit nici unul dintre romanele anterioare: Ilca (1993), Iad în raiul de acasă (1999), Clopotul cu două limbi (2002), Fabrica de iarbă (2011) şi Doi pe o cruce (2015) ale scriitorului şi jurnalistului maramureşean Nicolae Goja. Romanul Cimitirul copiilor (Editura ,,Eurotip”, Baia Mare, 2016), pe care l-am primit recent, ne arată un scriitor pe deplin format, stăpân pe tehnica narativă, chiar cu unele momente de rafinament şi virtuozitate stilistică, aşa cum puţini am întâlnit în ultimul timp.

Cimitirul copiilor este numai la prima vedere, după cum ne relevă şi titlul, un roman despre copii, deşi dimensiunea ludică nu lipseşte şi străbate romanul de la un capăt la altul. Cimitirul copiilor este un roman complex, de o tonalitate lirico-filosofică, un roman problematic şi dilematic totodată, cu un final deschis, care poate da naştere unei ample şi pasionante dezbateri de idei.

Romanul lui Nicolae Goja face parte din acea categorie de naraţiuni care au ,,weltanschauung”, adică o concepţie despre lume şi viaţă – şi care ne interesează în cel mai înalt grad. De altfel, romanul debutează spectaculos cu o profundă reflecţie despre relativismul şi subiectivismul timpului, categoria fundamentală a existenţei: ,,Domnul D. mai are puţină vreme, un an, doi, trei…, până la time-out şi momentele de tandreţe şi comuniune cu natura şi cu cei asemenea sie îl fac să resimtă dureros şi nostalgic înţelesul acestui răstimp personal de optzeci şi nouă de ani trecuţi, cum îşi spune adesea: . Este adevărat, timpul nu există. Noi, oamenii, avem o concepţie puerilă despre această dimensiune a Universului, după care se ordonează succesiunea evenimentelor.” Acesta e punctul de vedere al Domnului D., pictor scenograf, observator şi martor ocular al evenimentelor.

Eroii romanului sunt Bubu, Blanca şi Gelu, trei copii între care se leagă o frumoasă camaraderie şi care îşi petrec timpul liber, după orele de la şcoală, în Cimitirul evreiesc din Baia Mare. Cimitirul copiilor este, în mod simbolic, o enclavă a copilăriei. Aceasta este semnificaţia titlului romanului.

Bubu, Blanca şi Gelu sunt trei elevi din zilele noastre, isteţi şi volubili, plini de umor şi de farmec, dar nelipsiţi de o doză inerentă de superficialitate, care nu prea citesc, dar care sunt sclavi ai Internetului, aşa cum ne-au obişnuit cele mai tinere generaţii, care trebuie să-şi treacă bacalaureatul şi să urmeze o facultate, a căror principală problemă existenţială este găsirea unui loc de muncă.

Romanul lui Nicolae Goja este inspirat, deci, din cea mai stringentă actualitate. Important este faptul că scriitorul surprinde, cu cea mai mare acuitate, spiritul epocii noastre. Conceptul care i se potriveşte cel mai bine romanului lui Nicolae Goja este cel al filosofiei germane: zeitgeist (spirit al timpului). Cimitirul copiilor este, astfel, un roman despre zeitgeist.

Romanul este alcătuit din treisprezece capitole, pe care autorul le numeşte ,,stadii”, de fapt trăsături sau comportamente, atitudini specifice ale spiritului uman: Aşteptarea, Grija, Sentimentul, Nebunia, Supravieţuirea, Magia, Jocul, Sexualitatea, Spiritualitate, Munca, Percepţia, Tragicul şi Echilibrul.

Ne oprim asupra celui care ni se pare şi cel mai semnificativ: Grija. În filosofia germană şi în special în cea existenţialistă, heideggeriană, trăsătura sau atitudinea umană cea mai definitorie este Grija (Sorge). Aceasta este şi atitudinea scriitorului, astfel încât putem spune că romanul Cimitirul copiilor este un roman scris cu cea mai mare îngrijorare faţă de destinul tinerelor generaţii.

Este greu, dacă nu aproape imposibil, de a alcătui un tablou sinoptic cât mai complet al trăsăturilor spiritului epocii noastre, totuşi câteva s-au lămurit, dacă străbatem tratatele de filosofie şi cărţile de sociologie. Trăim într-o epocă scientistă şi tehnocratică, în care disciplinele umaniste s-au retras într-un plan secund, într-o lume desacralizată, în care credinţa a slăbit, într-o societate consumistă în care valorile spirituale au decăzut, stau sub semnul declinului şi al decadentismului, în care Internetul domină Cartea şi interesul pentru cultură a scăzut, pentru că Informaţia nu înseamnă Cultură, care presupune prelucrarea informaţiei şi ajungerea la concepte. În fine, ca să nu ne mai îndepărtăm de subiect, pentru că pe această temă se poate glosa la infinit, şi ca să ne păstrăm cât mai aproape de trama epică a romanului -, Bubu, Blanca şi Gelu se hotărăsc să-şi schimbe radical viaţa, nu se mai duc la facultate şi pleacă pentru o scurtă perioadă la ţară, în comuna Rodina, care este un topos tradiţionalist, unde sunt găzduiţi la familia învăţătorului pensionar Petre Dulf, numele cunoscutului folclorist care a popularizat poveştile despre Păcală.

Prozatorul valorifică, de fapt, cea mai mare contradicţie a epocii noastre, dintre arhaic şi modern, dintre tradiţie şi modernitate, dintre două tipuri de civilizaţie total opuse, civilizaţia tradiţională a satului românesc şi civilizaţia modernă, a oraşului, care s-a îndepărtat de natură şi tradiţie.

Învăţătorul Petre Dulf este un personaj extrem de pitoresc, un erudit în materie de folclor şi de înţelepciune populară, deţinătorul unei impresionante enciclopedii şi colecţii de proverbe, snoave şi poveşti, parabole pline de tâlc, fabule şi anecdote hazlii, un exponent al civilizaţiei arhaice şi tradiţionale, care îi iniţiază pe noii săi învăţăcei în cultura şi spiritualitatea românească, dar şi în munca pământului şi în tainele naturii şi în viaţa de la ţară. Tinerii încep să se adapteze şi să îndrăgească acest mod de viaţă tradiţional. Am crede că este vorba de o izbândă, dacă n-ar interveni moartea accidentală şi neaşteptată a învăţătorului, în urma unui stop cardio-respirator, pe malul Someşului. Tinerii sunt nevoiţi să se întoarcă acasă. Dar, finalul rămâne, cum spuneam, deschis, dilema celor două ipostaze existenţiale nefiind elucidată. Contradicţia arhaic-modern nu este rezolvată şi continuă să fie un subiect de meditaţie şi după lectura romanului.

Tinerii se întâlnesc cu părinţii în Cimitirul evreiesc, lângă monumentul Laurei Schwartz, care şi-a găsit sfârşitul, în floarea vârstei, în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Replica lor este de un cutremurător dramatism: ,,O, mamă şi tată, am văzut moartea cu ochii, am privit-o ochi în ochi şi nu o putem uita! Ce ne vom face, mamelor şi taţilor noştri, de acum înainte? Căci nu sîntem oameni, sîntem copii!”. Pierderea copilăriei înseamnă pierderea inocenţei şi a purităţii. Aşa se explică şi îndemnul Domnului D. înainte de a-şi da obştescul sfârşit: ,,Să fiţi cuminţi, copii, şi să nu vă murdăriţi!”.

Dar, şi mai puternic rămâne finalul propriu-zis, admirabilă şi strălucitoare metaforă a raportului dintre viaţă şi moarte: ,,În acest scurt timp de la întoarcerea fiilor acasă, de nici un ceas după măsurătorile fizice, teiul alb de lângă mormântul Laurei a înflorit brusc. O aşa minune a trecut însă neobservată. Mirosul livid cuprinde cimitirul, pătrunde adânc în nările şi în pulmonii oamenilor haotici de sub coroană şi substanţa activă numită teină ajunge în sistemul lor parasimpatic, drog vegetal al suferinţei şi al fericirii, ce le dă tuturora o nouă şansă de înviere pe acest pământ şi un nou înţeles.”.

Cu o asemenea performanţă stilistică, Nicolae Goja a câştigat pariul cu literatura, într-un roman pe cât de profund, pe atât de încântător, unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultima vreme.

www.omniscop.ro

Despre Nicolae Goja şi „Cimitirul copiilor”

de Ioan NEGRU

Am mai scris despre prietenul meu Nicolae Goja. Nu scriu că e cel mai bun, scriu că este unul dintre cei mai buni poeți, gazetari și, mai ales, prozatori contemporani. Nu și-a publicat poeziile. Nici textele sale din gazetă nu și le-a adunat într-un volum. Doar volumele de proză. O jumătate de raft de bibliotecă. De prim raft. Recenta sa carte, Cimitirul copiilor, nu face excepție.

Orice autor își regizează textul, adică lumea. La Nicolae Goja, în acest volum, aproape nimic nu pare a fi scris întâmplător, din fuga condeiului. Nici măcar incursiunile în lumea tehnicii, a mecanismelor de tot felul. Cu atât mai puțin cele spuse despre sat, despre obiceiurile sale (trecute sau actuale), despre morți și despre prezențele lor. Cu atât mai puțin despre „cimitir”. Și, dacă-i vorba de cimitir, atunci trebuie să mergem cu înțelesul până la viață și moarte, până la elementele fundamentale. Până la geneză.

Sigur că, cimitirul a venit în lume odată cu geneza. Nu însă și cel real al copiilor. Dar fântâna tot de la începutul începuturilor este. Nu chiar despre acesta spune cartea lui Nicolae Goja, dar de începuturi spune. Unul dintre ele este un început care trebuie re-făcut pentru a fi geneză. În carte, începutul (și reluarea sa) este simbolizat prin fântâna din satul Rodina, curățată de Bubu: „Bubu a coborât de mai multe ori în fântâna de la moară, din piatră în piatră, și a văzut căței și pisoi înecați. Mirosul de cadavru în descompunere nu l-a făcut să renunțe, va veni și va curăța puțul, apoi îl va spăla, îl va dezinfecta…” (p. 220).

Cartea își dezvăluie adâncimea abia în partea a doua, atunci când cele trei personaje principale (Blanca, Bubu și Gelu) ajung, după un bacalaureat ratat în satul Rodina. Aici, în sat, descoperă moara arsă, părul sub care se adunau la o vorbă bătrânii satului (mai tineri nu erau), fântâna înfundată cu resturi menajere, casnice, animale moarte etc. și cimitirul copiilor. Real, dar năpădit de bălării. Ca și celălalt, de altfel. Acest cimitir dă cu adevărat semnificația, înțelesul titlului cărții. Blanca, evreică, este cea care îl curăță, îl pune în rost și îi dă viață: „E doar un cimitir ca oricare altul. Ba nu ca oricare altul, aici copiii sunt îngropați la un loc, aici se face diferența între morții copii și ceilalți morți, aici copiii au un tratament privilegiat, sunt puși unul lână altul în ideea la spune badea Nuțu, că și în Rai există un loc pentru copii, deoarece ei au alte preocupări decât ceilalți morți, ei, chiar și morți fiind, se joacă unii cu alții…” (p. 216).

Mai există în carte un alt cimitir, cel evreiesc din Baia Mare, unde își petrec timpul cele trei personaje ale cărții. Cu ei și cu acest cimitir se deschide cartea. Aici, printre mormintele bine îngrijite se joacă copiii care, cu timpul, vor deveni adolescenți. Și acest cimitir ar putea fi, și chiar este oarecum, un cimitir al copiilor care copilăresc în el.

Dar cred că cel mai nimerit și de înțeles „cimitir al copiilor” este cartea. Textul acestei cărți. Ea îi face pe copii, ea îi „îngroapă” în cuvintele ei. În biblioteca ei.

Romanul se deschide cu domnul D., pictor

amator („Domnul D. Mai are puțină vreme… până la time-aut…”) și se încheie tot cu el

(„— Să fiți cuminți, copiii! – închide ochii domnul D., în sfârșit”). Prin el se face intrarea artei în/ pe senă. („Când să semneze ultilul tablou, domnul D., murind, scrie doar o tușă care seamănă cu o virgulă.”) E un joc al autorului, deloc întâmplător. Vor mai fi și altele. Începe apoi prima parte a cărții cu copiii (numiți mai sus), cu părinții lor și cu cimitirul evreiesc. În a doua parte, adolescenții, după bacalaureat, se întorc în satul Rodina, la obârșii, să se redescopere într-un „ancestral cotidian”. Substanța cărții este dată de această a doua parte. Nu pentru faptul că este mai bine scrisă, toată cartea este foarte bune scrisă, ci pentru faptul că ea resemnifică. Adică aduce înțelesul.

Autorul nu are în vedere un cotidian nemilos (așa cum au spus unii), ci un ancestral care, uitat (sau aproape uitat fiind) trebuie adus în minte (în accepțiunea dată de D. Stăniloaie), adică vindecat. Ancestralul e, oarecum, un fel de ADN cultural. Mai mult, unul care ține de ființa noastră. De ființare, ar spune Heidegger, și abia mai apoi, prin nimicul fântânii, de ființă. Fântâna „uitată”, din care nu se mai poate bea apă, este ființa. Ea, mai apoi, resemnifică. Dă apă la toți. Apa, prin stratul freatic, vine și de pe deal, din cimitirul copiilor.

După cum am scris mai sus, există în carte trei cimitire: unul evreiesc, celălalt (la Rodia) al copiilor și „cimitirul care este cartea”. Cartea este aceea care re-semnifică, re-face facerea. Prin ea putem înțelege mai bine statutul lumii ontice și al cărții, de multiunivers. Oricum am lua-o, există o facere continuă. Toată, în funcție de unde se găsește observatorul. În cazul de față: textul (autorul) și cititorul. Ambii resemnifică realul cotidian: „Orele trec, gândindu-te că mulți alți oameni fac același lucru plictisitor, trebuie să-ți închipui că eternitatea asta înseamnă repetiția golului și repetiția tăcerii…”. „Golul” deplin și „tăcerea” absolută înseamnă lumea de dinainte de Big Bang. Abia apoi facerea. Spațio-temporalitatea. Viața și moartea. Și mai apoi cimitirul și cartea. Fiind o facere continuă, cartea nu despre facerea ei spune, ci despre înțeles. Cimitirul este o absență a spațio-temporalității, dar, privit din perspectiva vieții de apoi, este și una din prezențele eternității. Viața și moartea sunt îngemănate. Sunt Una. Unu. Nu știu cât este așa pentru cei „morți”, dar sigur este așa pentru înțeles.

Din acest (posibil) înțeles pleacă „treimea”: „Suntem trei feți, trei frați, trei crai, trei fârtați, nu vrem să fim altceva! – le șoptește Bubu cu înțeles” (p. 236). Treimea este ființă; mai mult, Ființa. Aceasta, prin mai multe avataruri, prin mai multe ființări, va ajunge, într-un fel la sine. Ajungerea la sine a Ființei este cartea.

Ajunsă acasă, în Baia Mare, în cimitirul evreiesc, „treimea” pune la cale o poveste. Povestea Laurei Schwartz, singura care are poză pe piatra de mormânt din cimitir. Un univers asupra căruia se hotărăsc mai greu cam cum ar trebui să fie: „Însă viața nu-i simplă, posibilul nu poate suplini imposibilul. Așa trebuie să vedem mitul Laurei, dar și al nostru, într-un amestec continuu…”

(p. 249). Mai este o „poveste” în carte, aceea a domnului D., pictorul. Poveste pusă de el în creion sau culoare. În imagini. Îmagini care, în viziunea autorului, ilustrează prin text, cartea sa. Există mai apoi cartea de față. O a treia carte. Temeteul copiilor.

Multe-ar mai fi de spus. Despre Rodina, despre viziunea autorului asupra vechiului și actualului sat românesc, despre lumea contemporană cea de zi cu zi, despre bunătatea și blestemul de a scrie, despre… Închei însă cu încă un citat: „O, mamă și tată, am văzut moartea cu ochii, am privit-o ochi în ochi și nu o putem uita! Ce ne vom face, mamelor și taților noștri, de acum înainte? Căci nu suntem oameni, suntem copii!…”

„Bată-vă norocu, prunci!”

de Delian MUNTEAN

Am deschis – recunosc – abia după o vreme cartea semnată de jurnalistul și scriitorul Nicolae Goja (apărută la Eurotip, Baia Mare, 2016). Mai bine de o lună i-am tot schimbat locul printre volumele „în așteptare”, inventând de fiecare dată alte și alte pretexte, nedemne de un lector avizat. Reținerile se datorau asocierii cuvintelor din titlu: Cimitirul copiilor. Trebuia adică să-mi creez o disponibilitate aparte, capabilă să mă imunizeze în cazul în care cartea s-ar fi dovedit prea… bulversantă și să-mi permită ulterior o abordare detașată, „la rece”.

…Odată parcurse ultimele rânduri, am reluat Stadiul întâi: Așteptarea. Apoi, pe celelalte douăsprezece. Cu ochi noi. Și cu gândul, tot mai persistent, că romanul s-ar preta unei ecranizări. (Iată o temă de reflecție pentru autor). Intenționez, prin urmare, „să nu ucid cu mintea” mea sufletul cărții, să o las să curgă în ritmul ei, nepervertit de prea multe reflecții exegetice. Și încă ceva: mi-ar plăcea să o citească și elevii mei.

Camera de filmat l-ar avea în prim-plan, pentru început, pe domnul D., pictorul de aproape nouăzeci de ani al cărui rol se va contura spre finalul rotund al volumului. Îl vedem pe un șezlong, în balconul unei mansarde, curățând – serios, răbdător, ca să țină timpul în loc – un măr ionatan. Coaja cade în spirală. „Este important pentru binele lumii sale să nu se rupă” (p. 5): viața trebuie să continue ciclic, în progresie. Să parcurgă, să reia – la nesfârșit – toate stadiile.

Cadrul s-ar lărgi treptat cu imagini ale cimitirului evreiesc din apropiere, pentru a se restrânge în cele din urmă la curtea casei de alături. Tot de pe strada Lebedei. E momentul să fie introduși protagoniștii: Blanca (Viscolczi), Gelu (Victor Pașca) și Bubu (Ionuț Tohătan). După ce se joacă o vreme frumos (fundal sonor: Mi-am pierdut o batistuță și Podul de piatră s-a dărâmat), cei trei „pui de oraș”, cu dințișori de lapte încă, vor da semne de oboseală: „nimic nu le mai place, se împiedică în picioare pe locul drept și cad pe burtă ca broaștele” (p. 10). Femeia care-i îngrijește, Maria Viscolczi, e plecată la piață. „Să stați cuminți și să nu vă murdăriți!” (instantaneu filmat când se încuie poarta, pe care scrie cu litere maro: „Vând cărămidă șa”, adică… „și altele”). Rămași singuri, îndemnul nu mai e valabil.

Flashback: imagini cu Tiberiu Simon, fostul soț al Mariei, plecat de ani mulți la neamul lui, în Israel.

Alt cadru (după un deceniu): tanti Viscolczi (acum „dilimama”) aduce copiii (azi, adolescenți) de la școală, apoi le dă să bea lapte de capră („hrănită cu muguri din cimitir”). Teme de casă. Câteva ore de joacă în curte, apoi printre morminte. De-a viața și de-a moartea. Băieții preconizează o aplicație, un fel de tur virtual al monumentelor funerare (www.cimitirulcopiilor.ro). La cină, meniu la alegere: „pancove” prăjite în „laboș” sau „scoverzi” coapte în „tepșă” sau „moșicoarne” cu brânză, făcute în „bloder”.

Mai trec vreo trei-patru ani. Ne aflăm în stadiul al doilea al inițierii (Grija). Cei trei au scăpat cumva de bacalaureat. Cinstesc evenimentul cu niște doze de bere, într-o criptă de lângă mormântul Laurei Schwartz (camera de filmat poate aduce mai aproape un text: „1920 – 1944, martir halalt halt Auschwitzban”). Copiii se studiază mai des și mai atent unul pe altul: băieții observă că părul Blancăi „se mișcă de acum foarte armonios în cadrul limbajului trupului” (p. 35). Tematica din conversațiile lor se actualizează: internet, revoluții, toleranță. „Nici prin cap nu le trece (…) ce se va întâmpla cu ei, câte idei vor rezulta în mințile lor și cum li se va schimba viața, după o anodină discuție” (p. 39).

Următoarea treaptă de inițiere – Sentimentul. Bubu, Blanca și Gelu învață pentru admiterea la facultate. Încordați, neîncrezători. Ceea ce vrea societatea de la ei nu se suprapune peste planurile lor. Cum nu există un adevăr unic (opinează Bubu), chiar și părinții pot greși. Celor trei – nici copii, nici oameni mari – nu le rămâne decât să se descurce singuri.

Nebunia (alt cadru). Doamna Viscolczi, formată la școala radioului, mamă și tată pentru Blanca, dădacă pentru Gelu și Bubu, rămâne în urmă. Comunicarea cu tinerii suferă. Lumea postmodernă se arată peste puterea ei de înțelegere și nici nu-i poate crește după rânduiala dintotdeauna. Nu știe – crede Blanca – să trăiască fericită, să se ierte pe sine, să aibă grijă de ea însăși.

Proaspeții absolvenți se gândesc să renunțe deocamdată la facultate și să se angajeze. Pre limba lor: să muncească pe rupte pentru vreun patron „idiot”, să suporte relații „toxice” la serviciu. Să câștige experiență, dar să nu se dezvolte personal: „Dacă ne-am angaja, am deveni salariați, adică oameni captivi” (p. 79). În focul discuțiilor, Gelu scapă o propunere („Haideți să fugim de-acasă!”), care va fi îmbrățișată imediat. Ar însemna să se retragă într-un cătun izolat, să lucreze ca voluntari, pentru casă și hrană, să hoinărească prin natură, să stea de vorbă cu oamenii. Să experimenteze, să se maturizeze, să se autodescopere. Să fie liberi. Maria Viscolczi îi ascultă din bucătărie. Ea știe adevărul lumii ei.

Vor porni abia spre toamnă (Stadiul al cincilea: Supraviețuirea), cu un microbuz, către Țara Codrului. Pe DJ 110, trec pe lângă un cămin cultural („Bine a-ți venit!” 😌). Coboară tustrei la Rodina. Gelu, „ca Armstrong pe Lună” (p. 90). Ar mai avea timp să se întoarcă și să se înscrie la facultate. Aleg însă viața (cărțile „sunt moarte, nu-ți răspund la întrebări” – p. 201). Ajung la casa învățătorului Petre Dulf, acum pensionar, unde cer găzduire.  „O, bată-vă norocu’, prunci!”, îi întâmpină Eugenia, nevasta. „Noi ne căutăm pe noi înșine”, lămurește Bubu. Sunt așezați la masă („copturi”, „piroște cu păsat”, Cola de la „butic”), pe semiîntuneric (oportunitate pentru studiu reciproc), după care copiii sunt cuibăriți sub un „dricar”, „precum puii sub cloșcă”.

Dimineață (Stadiul al șaselea: Magia). Badea Petre, fericit că are pe cine dăscăli (fusese nevoit să se retragă de la școală, deoarece comunitatea rămăsese fără prunci), se laudă înaintea bărbaților din sat cu noile lui ajutoare.

Și Rodina începe să capete viață.

Cei trei se obișnuiesc cu gazda lor, cu bunătățile gătite de lelea Jeni (aici, regizorul ar putea așeza în gura personajelor, pentru culoarea locală, câteva cuvinte neaoșe, mai ales că are de unde alege) și cu poveștile realist-magice ale învățătorului. Filmul vieții lui se dovedește palpitant; uneori, bătrânul scoate la iveală, cu umor, detalii intime (Jeni, alintându-se: „No gata, cit, nu fi porcos!” – p. 115). Le vorbește apoi despre orele de la școală, pe care le începea cântând în toate stilurile cunoscute, fără să bănuiască mesajul revoluționar al unor texte în limba engleză.

Povestea mai are nevoie și de alte stadii (Jocul, Sexualitatea). Unele fapte din vremea când era mai important viitorul decât trecutul s-au derulat întocmai, altele trec prin imaginație. Lelea Jeni „stă pe scaun ca o sfântă Magdalenă și-l privește ca pe Isus Cristos, este aproape o piesă de teatru aceasta pe care o joacă cei doi soți” (p. 133). Copiii ascultă vrăjiți și înregistrează secvențe cu telefonul mobil.

Episodul în care Petre le povestește cum a învățat să cosească e antologic. Amăgit de tatăl său cu achiziționarea unui clop, tânărul (pe atunci) și primul intelectual din neamul Dulf acceptă să-l însoțească la câmp, numai să poată merge degrabă la pețit. Novicele alege coasa mai lungă și tot rămâne cu câteva brazde – care oricum cer ajustare – în urma bătrânului. Șalele i se înfierbântă. Mișcările îi sunt cam bruște. Pașii nu au voie să fie mai mari decât lățimea coasei, iar tăietura „se face de-a lungul, nu de-a crestulul” (p. 146). Ca să-și mai domolească umilința, Petrică inventează alte soluții: se lasă fascinat de iarba culcată de rouă, urmărește furnicile urcându-i-se pe trupul transpirat și iepuroaicele fugărindu-se „pe haturi” cu puii în gură, ascultă ecoul conversațiilor cocoșilor și ale câinilor din sat. Și mai ales așteaptă drumul înapoi al coasei, mai delicat. „Când, de vrei, poți privi cerul” (p. 143).

Din același capitol/stadiu reținem episodul cu Anica, morărița mirosind a ferigă sălbatică. Ea îl inițiază pe flăcău în dragostea trupească și îi vorbește despre luminile și umbrele existenței: „Să nu-ți fie frică nici de viață și nici de moarte, că tot una sunt” (p. 159).

În stadiul al nouălea (Spiritualitatea), ne întâmpină o zi de duminică. Familia Dulf, cu noii prunci cu tot, se gătește pentru slujba de la biserică. Badea Petre își lustruiește pantofii de box, apoi își caută clopul cu rejansă și cravata, singurul lucru care îl mai deosebește de ceilalți țărani. Aceștia îl poreclesc acum Păcală și îl cam ignoră. De fapt, predicile nu-l mai atrag. Prea mult se vorbește despre moarte. Alții, meditează Petre, mai au chiar și treizeci de ani de trăit, or el cel mult… „Să mori, să treci de la VI la MORȚ. I-a spus lui Cărăjanu că morți se scrie cu i la coadă, dar el a spus că totuna e, morți sau vii, vii sau morți” (p. 168)… Fostul pedagog nu vrea să priceapă nici alte vorbe ale preotului. Cum adică: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor!”?

Flashback: În 1989, Petre Dulf intenționase să candideze ca primar. Cu poză, broșură, program electoral ș.a.m.d. „Te vor bârfi, că ești omul dracului, că te-ai născut în șase a șasea, că locuiești la numărul 66, că primul tău salariu a fost de 666 de lei. Nu vor citi broșura. Tu ai citit vreuna?… N-ai citit. Vor spune despre numele tău că prin amestecarea literelor iese Petre Dracu. (…). Ori din ce parte o iei, nu ieși bine, i-a spus Jeni” (p. 174-175).

Munca (Stadiul al zecelea). Bătrânul capătă poftă de viață pe zi ce trece. Are din nou elevi: Bubu, Blanca, Gelu. Îi învață să nu se grăbească niciodată, să fie încrezători în ei înșiși, să accepte și întrebările văduvite de răspuns. După atâția ani la catedră, badea Petre știe că „educația presupune o mie de ezitări și o mie de încurajări” (p. 181). Își duce „coconii” la cules de porumb, o îndeletnicire practică, pigmentată și aceasta – ardelenește – cu multiple inserții legate de viață, de cunoaștere („Munciți fără grabă și din când în când scuipați în palme” – p. 187; aici e „iarba lui tati”, iar dincolo e „vaca Domnului”; Gelu: „Și a învăța de nota zece e un defect?  – Și, a răspuns badea Petre” – p. 190).

Treptat, ritmul se precipită. Învățătorul presimte că în comunitate e pe cale să se întâmple un fapt mai rar. Orășenii cei tineri au cam tulburat viața sătenilor. Oare al cui va fi câștigul în final?

Stadiul al unsprezecelea: Percepția. Bubu, Gelu și Blanca stau de vorbă cu oamenii locului. Le ascultă vrăjiți poveștile (cum este aceea cu haiducul Vanciu). Țăranii se plâng de îmbătrânirea satului, de lipsa pruncilor. Abia acum (la pagina 207) se lămurește sintagma din titlul romanului. Pe dealul în care-și îngroapă Rodina morții, există lângă locurile de veci ale adulților un cimitir al copiilor. Cei trei adolescenți, obișnuiți cu mormintele, se zoresc să-l vadă, însă badea Petre le propune să meargă împreună, altădată, ca să nu-i sperie duhurile rele („Temeteul pare aproape inofensiv peste zi, însă spre seară lumânările aprinse prelungesc lumina și pământul tremură” – p. 219). Pe de altă parte, badea Nuțu Macovei parcă le-ar da o lecție puilor de oraș: de s-ar duce acum, spaima le-ar fi „învățătură de minte, ca să nu se mai pună cu cele de dincolo, căci, zice Nuțu, lumea de dincolo este aci, uite, scociorăsc cu degetul și privesc în lumea de dincolo!…” (p. 214). În realitate, iubește acești prunci și e hotărât să le doneze casa. Numai să se așeze în Rodina.

Trece iarna, trece și primăvara. Suntem în Stadiul al doisprezecelea: Tragicul. Copiii sunt arși de soare și de vânt, plini de entuziasm, cunosc deja treburile de pe lângă casă. Au gustat, vreme de câteva luni, atât din fructul cunoașterii, cât și din cel al libertății. Numai Blanca nu are stare. Nici ea nu știe de ce. Bătrânul îi duce pe câmp, la sapă, să-i mai călească. „Ziua curge ca un râu leneș de șes”… Acolo recită tuspatru Moartea căprioarei. Din nou apare presimțirea că urmează să se întâmple o minune. Sau o nenorocire. Înfierbântați, copiii se iau – dintr-o dată – la întrecere către Someș. Bătrânul se teme că apa rece i-ar trage la fund. Aleargă, cum poate, după ei. „Doamne, îi iubesc pe pruncii ăștia atât de mult, îți dau viața mea în schimbul lor!, gâfâie el. (…). Omoară-mă pe mine, fă să-mi plesnească inima, dar lasă-i pe ei în pace!” (p. 239). Ruga îi este ascultată.

Cadru final: Echilibrul. Bubu, Blanca și Gelu sunt aduși în oraș cu mașina poliției (ancheta morții lui Petre Dulf e în desfășurare). Cum nu e nimeni în casa de pe strada Lebedei, se duc în cimitir, la mormântul Laurei, năpădit acum de buruieni. Teiul din apropiere își deschide simbolic, pentru prima dată, florile. Blanca așteaptă un copil. Tatăl: Bubu sau Gelu. Îi iubește pe amândoi. Apar părinții – slăbiți, cărunți, îmbrăcați în negru. De la balconul mansardei, domnul D. îi pictează pentru ultima oară. Cu duioșie. Mâna îi cade neputincioasă pe șevalet:

„Să fiți cuminți, copii, și să nu vă murdăriți!”…

Foștii adolescenți naivi, care mai ieri se refuzau și pe ei înșiși, sunt pregătiți acum pentru alte stadii ale spiralei.