Hoțul de cărți

 În Cultură

Hoțul de cărți

Privind pe urmă, în toată viața mea, am citit cam o mie de cărți, chit că în biblioteca personală zac vreo cinci mii, puse în cutii de carton și depozitate în podul casei din Cicîrlău-Maramureș. După pensionare, am crezut că voi lua la rîndul lecturii volumele doar răsfoite, cele cu o pagină îndoită la colț, însă în doi ani și jumătate n-am reușit să construiesc o scară cu trepte, să pot urca fără riscuri la comorile literare adunate pînă la vîrsta de 66 de ani. Vreau urgent o scară de metal, să-mi susțină cele o sută de kilograme de trup dornic să urce spre cer!…

În ultima vreme, am slăbit vreo zece kile și, dacă o duc tot așa, în curînd voi fi ușor ca un prunc, voi avea din nou piept rahitic, cap mare și ochi uimiți, dornici să citească toate cărțile din biblioteca comunală (azi se numește „Nicolae Goja”), cum mă lăudase bibliotecara, deși cred că n-ar fi făcut-o de știa că io am furat „Balada minerilor” de Marie Majerova… Nu înțeleg prin ce alchimie sufletească am ajuns hoț de cărți, dar nici prin ce traumă psihică am devenit prieten cu eroii din romane.

Eram singur acasă și se întuneca, părinții plecaseră la prășit de porumb pe cîmpul cooperativizat Lazuri, undeva în lunca rîului Someș. Toată ziua am fost cuminte – Liuța venise pe la amiază să ne jucăm de-a mama și de-a tata, apoi cu încălțămintea pe sub pat… Cînd s-a înserat, Liuța cea bălaie a plecat și, speriat de penumbrele obiectelor, am ieșit în drum, priveam de-a lungul uliței și ascultam, nu venea nimeni și scrîșnetul roților de car tras de cai potcoviți nu se auzea… M-am refugiat în casă, obiectele aveau margini tot mai neclare, întunericul tremura, în fereastră crengile nucului se zbăteau să-și ia zborul, iar tufa de rug dinspre drum ascundea un cîine negru precum ceaunul. Frica aceea mă însoțește cînd se apropie noaptea.

Mama nu mai vine, casa e invadată de șerpi, pe drum trece un convoi mortuar și din sicriul descoperit se ițește fața albă ca luna a defunctului, mișcîndu-se în ritmul carului tras de boi. Ridic capul la geam fără să vreau, văd prapurii cu ciucuri negri fluturați de vînt, popa în odăjdii negre, diacul citește cartea în coperte negre, bocitoarele cu năframe negre peste gură, gata-gata să treacă prin vad, spre țințirimul de peste vale, dar sînt tot acolo, în fața casei noastre, merg de-un ceas și mortul se uită spre mine, i se clatină capul cînd raful saltă de pe-o piatră pe alta…

Viața era cumplită, tot la cîteva zile trecea un mort spre cimitirul de peste vale, însă frica nu mi se domolea, fugeam în fundul grajdului, lîngă vite, și tremuram. Rumegau, saliva băloasă mă picura pe obraz. Clopotele bisericii băteau jalnic și știam că vine din nou convoiul funebru și o vreme îl voi visa. Mă ștergeam de bale și ieșeam în drum, cu ochii holbați la fața de hîrtie, Țompa trăgea fotografii, aveam părul zbîrlit și gura căscată, a risipit o poziție pe mutra mea de stafie, a cîștigat un premiu cu poza aceea fantomatică… Îl îngroapă, Dulu sapă o groapă de doi metri și aruncă lutul argilos peste copîrșeu. Nu înțelegeam cum doarme, e surd, am mers pe lîngă alaiul elegant, desculț, în cămeșa de toate zilele, și am stat lîngă groapa adîncă. Bărbații cu capul gol au apucat sicriul din car, unul s-a dat îndărăt și am căzut pe spate și coboram, am văzut cerul de cerneală și am auzit țipetele femeilor. Vai! Vai! Așa a țipat și mama cînd m-a împroșcat calul cu copita, semn că groparul Dulu urma să arunce lutul peste mine, nimeni n-ar fi trebuit să mă fi văzut, sicriul să mă apese cu totul în argila moale-galbenă-răcoroasă, o rîmă groasă cît un creion să-mi strîngă degetul mare.

Cărțile sînt scrise de oameni morți, am crezut la început. Nimeni nu scria cărți în satul meu. Mama avea patru clase, știa să citească și să scrie, eu eram în clasa întîi, înțelegeam ce se întîmplă de la naștere la moarte. Începutul a fost cumplit, nu reușeam să leg literele, nu credeam că voi reuși să citesc ziarul, precum vecinul Savin, cel mai cult om de pe ulița noastră, avea abonament la „România liberă” și mergea duminica seara la film, în căminul cultural. Erau puține bănci, își ducea scăunelul de acasă.

Mă interesau filmele, se aduna lume gălăgioasă și toți știau să citească. Doar eu nu înțelegeam filmele sovietice. Badea Savin a fost în al doilea război mondial. a căzut prizonier, era potcovarul satului – cînd îi ceream să-mi povestească cum a fost pe Don, dădea mai tare cu ciocanul în nicovală… Badea Lică din dîmb era și mai bătrîn, îi ziceam moș, avea păr alb ca oaia netunsă. Moș Lică ne spunea povești, avea o casă de lemn cu prispă și tărnaț, ne așezam cu Liuța la umbra nucului și așteptam să iasă din casă.

– Drace, iară vrei basne?!…

– Îhî, dădeam din cap.

– Vă spun dacă meri la tată-tău și-mi aduci o țîgară.

– Mă duc după două „Mărășești”…

(Le furam fără urmă de teamă.)

N-am întrebat de unde știa badea Lică atîtea basme. De cum începea să povestească, devenea alt om și nu se oprea vreme de-un ceas, pînă îl chema lelea Reghina să taie lemne de foc. Desfăcea foița, lua tutun cu vîrful degetelor și îl vîra în gură, morfolea dohanul, mesteca bagăul, scuipa între picioare. Nu mi se părea deloc scîrbos, abia la școală am aflat de la tovarășa că nu-i igienic. Azi cred că e mai bine să scuipi bacteriile, să nu le înghiți, însă luxul acesta și-l permiteau doar oamenii desculți. Fiecare neam are bacteriile lui, ceea ce ar putea explica faptul că badea Lică a trăit cît să fie străbunic și ar mai fi trăit dacă fiică-sa nu-l ducea la spital.

S-a întors de acolo fără chef de povești, mi-a spus că i-au dat bumbi să-i înghită cu compot. Avea pe masă un borcan cu compot de cireșe roșii, mi-a pus una în palmă. Să vedeți cum a murit badea Lică. I-am cerut să-mi spună o poveste și el a zis că va fi cea mai frumoasă pe care o știe, să-l țin de mînă, să nu-i fie frică de zmeu, și l-am crezut. L-am ținut de mînă pînă cînd a adormit și după o vreme a venit lelea Mărie și m-a trimis acasă. În drum, am țucat-o pe Liuța, mirosea a lapte de capră, noi aveam vaci, laptele de vacă dă alt gust în gură decît cel de capră, mie mi-a plăcut, ei nu prea.

Prima carte pe care am citit-o avea titlul „Grădina de lîngă casă”, era de la magazinul cooperatist, primeai făină de plăteai și o carte. Boldașul mi-a dat făina nulașe și cărțulia, le-am cărat cu hatijacul în spate, mama a fost mulțumită de efortul meu. Acolo am găsit propozițiile lungi pe care le căutam de atîta vreme.

Era în vecini unul Știru și avea clești de dinți. Curgea mult sînge cu vaiete, dar scăpai de durere. Trebuia să clătești locul cu apă și sare și să nu mănînci nimic pînă a doua zi. Bărbații preferau să plimbe pălincă peste rană și s-o înghită. Femeile o scuipau. În curtea Știrului, aștepta și unul zis Vulturu, dar de el nu se apropia nimeni, nu-l saluta nimeni. Vulturu îl ucisese la o nuntă pe Stuparu și se întorsese după 12 ani de temniță. Temător, m-am apropiat și l-am întrebat cum e să omori un om.

– De-a cui ești tu?, a zis bănuitor.

Credea că sînt nepotul lui Stuparu, dar spaima i-a trecut cînd i-am spus că tatăl meu este Gheorghică din neamul Ursenilor.

– Știi să citești?

– Știu.

– Atunci citește despre Martin Eden, mi-a spus. Cartea asta mi-a schimbat viața, am citit-o de douăsprezece ori și încă pe atîta, o știu pe de rost…

Pe troscotul din curtea lui Știru, Vulturu mi-a citit pînă cînd i-a venit rîndul la clește. N-am mai găsit niciodată o asemenea dragoste față de o carte, poate doar atunci cînd Teohar Mihadaș a recitat din „Craii de curtea veche”, sau cînd Gheorghe Azap a recitat poezii în garsoniera din Cluj.

Am citit „Martin Eden” toată vara, duceam vaca la păscut pe dealul Piscuiatu, citeam pe litere succes și sinucidere și a trecut vacanța. Învățătoarea a oprit-o pe mama, eram bun la citire, mai bun decît Liuța, luam mereu premiul al doilea. Viața este o sinucidere, silabiseam, dar răul fusese făcut. Mama mi-a spus că nu-i bine să citesc zi și noapte, însă n-am crezut-o.

La scurtă vreme după aceea, a murit Vulturu, omul care m-a ucis și pe mine, împreună cu el am citit despre Martin Eden. Cum poți să mori, cînd ai un prieten atît de bun?!… Să piei, cînd ai un ucenic atît de ascultător!?…

N-am mers la înmormîntarea criminalului, am privit convoiul pe fereastră și am auzit vocea lui Martin Eden, era iarăși vară, morții neîmbălsămați miroseau a bacterii de putrefacție. M-am strecurat în acea noapte în temeteu și i-am lăsat la cruce prima mea povestire, avea două pagini, era despre el, cititorul unei singure cărți, Nuțu zis Vulturu. Spre dimineață, a plouat. Literele de cerneală s-au alungit și au devenit greu de înțeles. Pe Vulturu îl chema Nuțu Boitor, fusese îngropat la marginea cimitirului, lîngă ceilalți sinucigași. Au curs peste noapte și literele proaspăt vopsite pe cruce, s-au alungit ca niște lacrimi. Ce urît am scris!…

În vara anului 1977, l-am văzut pe scriitorul Nicolae Breban cu capul aplecat pe mormîntul bunicului său, protopopul Nicolae Breban, înmormîntat lîngă vale. Era el, autorul „Buneivestiri”. De atunci, am renunțat la visele copilărești, voiam să fiu scriitor, să am o soție blondă și să mă întorc în sat la volanul unui automobil Mercedes alb, înmatriculat în Republica Federală Germania. Orice gînd de sinucidere m-a părăsit.

Cărțile copilăriei au pentru mine miros de cadavru, de degradare erotică și eroică. Cele o sută de povești celebre pentru copii le-am citit pe la treizeci de ani, însă nu au putut alunga dragostea de moarte învățată în prima mea copilărie.

Nicolae GOJA

Comentarii
  • admin
    Răspunde

    Textul „Hoțul de cărți” a apărut în antologia „Cartea cărților copilăriei”, apărută la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, în 2024. Volum are 450 de pagini și a fost editat de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.

Lasă un comentariu

Start typing and press Enter to search