Cronică literară de Ion PAPUC, apărută în revista Convorbiri literare nr. 2/2023: Nicolae Goja și originalitatea romanelor sale
Nu sunt cititor de romane și dacă totuși parcurg astfel de scrieri o fac fie doar dintr-o obligație socială fie pentru că dau întâmplător peste vreun caz semnificativ ca tipologie estetică precum cel de față. Dintre cele publicate de Nicolae Goja, vreo șase la număr, am străbătut două: Fabrica de iarbă, Editura Eurotip, Baia Mare, 2011 și: Cimitirul copiilor, Editura Eurotip, Baia Mare, 2016. Deși fiecare dintre acestea este sub-titrat roman, faptul acesta mai degrabă ascunde adevărata natură a cărților acestui autor și tocmai din acest punct de vedere, a cât de mult ele și sunt altceva decât se anunță a fi, merită a fi luate în seamă. În cazul primului dintre cele două tocmai amintite, încă și chiar din titlu ni se semnalează o ambiguitate semnificativă. Cum adică Fabrica de iarbă? Ultimul lucru care ar putea fi produs în mod industrial, adică iarba, afirmat în titlul cărții, ne arată că autorul vrea să spună altceva, ceva abscons, neverosimil chiar. Aceasta în măsura în care iarba ține de lumea rurală, de țărani, pe când fabrica este prin excelență citadină, situată fie și doar în periferiile vreunui oraș. Prima este organică pe când fabrica ține de manufacturare, de ceea ce va fi de făcut. Până la rezolvarea enigmei din titlu, să observăm că autorul se joacă cu cititorul în sensul că răstoarnă firul epic al scrierii sale, inversându-l, adică începe cu ultimul capitol al cărții și apoi respectând o presupusă ordine numerică înaintează, sau mai exact se întoarce treptat spre primul capitol cu care la urmă de tot își încheie romanul. Aceasta cu oarecare aproximație pentru că în ultima parte cronologia presusă este destul de ambiguă. Însă chiar această ambiguitate a cronologiei capitolelor cărții ne pune în cunoștință cu intenția autorului de a submina temporalitatea de la baza epicii pe care o desfășoară. Pentru că putem presupune că ieșirea sa din temporalitatea comună sugerează o accedere în atemporalitate, în veșnicie. Lumea pe care o evocă în romanul său este în sensul propriu al cuvintelor una inexistentă sau mai exact dotată cu o verosimilitate discutabilă. Tot așa cum este și titlul cărții!
Secretul acestui artificiu formal l-aș identifica drept instantaneitatea lumii. Timpul epic nu există, cum și afirmă autorul în celălalt roman pe care îl vizez în aceste însemnări. Iar teza aceasta îmi aduce aminte de o anecdotă, o mică legendă care circula pe vremea comunismului. Se spunea că Ștefan Bănulescu autorul unui volum de nuvele, dintre care una era considerată genială, și care în consecință se bucura în țara noastră de un prestigiu imens, se dusese într-o delegație oficială la Paris, iar acolo împreună cu colegii scriitori care îl însoțeau îi făcură o vizită lui Emil Cioran, în faimoasa mansardă a aceluia. Parcă intuind cu cine avea de-a face, filozoful exilat îi întrebă la un moment dat pe oaspeții săi dacă în țară se mai scrie tot literatură cu țărani. Nu știu ce i-au răspuns aceștia dar la despărțire Ștefan Bănulescu, ca pentru a-i da o replică la aserțiunea sau mai degrabă insinuarea filosofului cu privire la literatura română cu țărani, îi oferi cu autograf aceluia volumul său faimos de nuvele, precizându-i că este cu țărani! Poate că și ușor iritat de gestul polemic al musafirului său, Emil Cioran îi replică: Atunci pune-l te rog afară lângă ușă, peste teancul acela de cărți pe care le țin la dispoziția vizitatorilor mei care își pot alege orice carte disponibilă acolo! Totuși, totuși, gânditorul român refugiat la Paris era într-o eroare generalizând excesiv căci există desigur o literatură sociologizantă care îi descrie pe țărani doar întrucât ei sunt țărani și nimic altceva și poate că aceea chiar merita disprețul lui. Dar ca figurație literară ei pot fi utilizați pentru a ilustra mari categorii ale gândirii artistice prin care prozatorul respectiv pune în dezbatere destinul omului, eventuala lui tragedie sau meschinăria unei vieți, ridicolul ei, deriziunea și atâtea altele.
În cazul de față, Nicolae Goja nici măcar nu își populează scrierea cu țărani propriu ziși ci cu doar cu niște descendenți ai acelora. Trama epică a cărții, substanța ei ține de faptul că respectivii eroi se zbat să-și recupereze pământurile de care fuseseră expropriați în comunism și apoi urbanizați în mod forțat. Prin aceasta ei sunt suspendați într-un vid social, foști proprietari care se zbat să-și recapete o condiție pierdută în absolut. Nu este vorba aici nicidecum despre o nostalgie, nu este descrisă o categorie socială ci interesul autorului are în vedere înfățișarea unui gol existențial.
Pentru ca un prozator să pună la baza scrisului său ipoteza că timpul nu există, așa cum se afirmă textual în cea de-a doua carte luată aici în discuție (p.5), aceasta înseamnă aproape o sinucidere, o presupunere imposibilă în măsura în care epica înseamnă chiar desfășurare, succesiune, trecere de la o fază la alta, adică tocmai temporalitate. Iar romancierul Nicolae Goja asumându-și o astfel de provocare se expune într-o situație cel puțin absurdă. Așadar, avem de-a face cu un autor care își pune în față dificultatea maximă, capcană pe care și-o asumă singur pentru a o înfrunta. Iar titlul acesta: Cimitirul copiilor, destul de absurd și el ca multe altele ale lui Nicolae Goja, nu vrea să spună că în el sunt înmormântați copii ci doar că el este luat în stăpânire de copii, supravegheat, păzit de aceștia, un cimitir al evreilor mai degrabă abandonat și luat în stăpânire de niște copii. Aceasta într-o primă fază a romanului dar ambiguitatea este registrul sub dominația căruia își desfășoară autorul creația. Pentru că în cartea sa mai există undeva vorba despre un cimitir al copiilor, undeva într-un sat, unde se presupune că ar fi fost înmormântați copii decedați, discriminați astfel de consătenii lor maturi dacă nu cumva chiar bătrâni. Dar cu totul altceva este aici important, și anume că din acest punct central al cărții, prezența acelui cimitir al evreilor cu care începe și cu care se încheie cartea nu semnifică mare lucru ci este doar o carcasă epică ce închide în interiorul ei epicele cărții și nici acelea nu prea importante în măsura în care ele sunt doar niște bule, mici cicluri închise în ele însele, doar exerciții stilistice, alinturi ale autorului așa cum se întâmplă când acesta intercalează într-o astfel de bulă epică o replică a unei nuvele faimoase a marelui Ion Luca Caragiale: La hanul lui Mânjoală. Nu este o parodie a textului clasic ci doar o intercalare epică cu o ceea ce în artele plastice s-ar numi o replică desfășurată cu umor, o copie, o imitație.
Cu adevărat, altceva este aici important cât timp pentru Nicolae Goja prezintă interes ilustrarea prozaică a unor ipoteze abstracte, cum dezvăluie acest lucru titlurile atât de uscate ale capitolelor romanului. Ele se numesc: Așteptarea, Grija, Sentimentul, Nebunia, Supraviețuirea, Magia, Jocul, Sexualitatea, Spiritualitatea, Munca, Percepția, Tragicul, Echilibrul. Acestea nu sunt titluri de proză artistică. A epiciza pe concepte descarnate, aceasta este ambiția autorului, a ilustra niște concepte, a le da un chip verosimil, a merge în paralel cu sicațiunea unor cuvinte alese atent, nuclee abstracte în jurul cărora gravitează mici universuri de realism. În rest, putem spune că scrierea este atent supravegheată de autorul ei, profesiunea de jurnalist l-a dotat pe acesta cu o manevrabilitate a frazelor considerabilă, inserția câtorva localisme conferă paginii autenticitate, savoare chiar. Sunt scene de realitate socială desprinse din periferii urbane sau din mai temeinica societate rustică. Satul în care se desfășoară cea mai mare parte din acțiunea romanului se cheamă Rodina, ceea ce într-o limbă slavă, valabilă cândva în vechime și pe teritoriul pe care scriitorul își localizează romanul, ar fi putut însemna țara, patria. Deducem din scrisul său că satul, adică ruralitatea, e în ascuns și patria scriitorului nostru, a literaturii sale. Ceea ce nu afectează nivelul înalt de intelectualitate al scrisului său când epica e doar o aparență, substanța este dată de strădania de a cugeta asupra lumii pe care o descrie, artistic întotdeauna dar cu scop meditativ. Aceasta îi este originalitatea, de a-și dubla epica cu o strădanie mai degrabă metafizică
Ion PAPUC