Autoportret în oglindă: Un soi de măr cu semințe
Mă copleșesc întrebările despre identitatea mea de scriitor, jurnalist, inginer agricol, meserii pe care le practic cu din ce în ce mai dureroasă plăcere, de parcă ar fi ultima lucrare – de stropit migdalii contra moniliozei, de erbicidat via cu organofosforice -, ultimul articol despre pășunile comunale neîntreținute, ultimul text de proză „poem-fluviu”, vorba lui Dan Silviu Boerescu. Nu știu nici acum cine sînt, iar dacă privesc în trecut, nu mă recunosc în faptele mele, nu înțeleg de ce-am făcut ce-am făcut în 63 de ani, iar asta nu-i spre laudă, să fie clar. Mă privesc din afara lăuntrului ca pe un personaj de roman și păstrez adresarea confesivă doar pentru a nu crede cititorii că vorbesc despre altcineva. Am de lămurit o singură mare problemă: ce-am făcut bine și ce-am făcut rău, la judecata de azi, nu de apoi, și fără sentință materializată într-un permis spre iadul scriitorilor, înainte de raiul lor.
În copilărie. mama mea și a celor cinci frați mai mici, o femeie cu patru clase primare, cu o inteligență ridicată și deschidere spre lumea din afară, a fost primul om pe care l-am cunoscut și de care m-a despărțit viața. Avea obiceiul să mănînce prea mult și îi creștea burta, timp în care mă alunga de lîngă ea, du-te la joacă, și mă trezeam cu un nou-născut necunoscut, n-avea nici măcar nume. Mergeam la bunica și o întrebam cine-i ăsta, dar și ea avea treabă, melița cînepa în curte, iar dacă plîngeam din neatenție, credea că mi-e foame și-mi dădea brînză de capră. Aceste alungări nu m-au împiedicat să fiu curios – cine e mama și cine e bunica – și le-am observat pînă la moarte.
Mama a murit din cauza cancerului, am scos-o din spital și am dat cu pumnul în perete de s-a cutremurat cădirea cu zece etaje, portarul a crezut că-i cutremur, aveam pumnul micuț mai puternic decît al lui Hercule. Ea intrase în comă, ținea ochii închiși, dormea desigur, dar respira și puteam vorbi ca și cum ar fi fost trează. Pe la amiază, s-a auzit clopotul bisericii sunîndu-și arama, mama a respirat o dată greu și încă o dată greu și apoi a încetat să-și mai miște pieptul în sus și-n jos. Aplecat deasupra ei, înțelegeam totul fără să înțeleg totul, lacrimile ochilor mei i-au picurat pe fruntea de hîrtie, s-au curs în orbite pînă s-au umplut și a plîns și ea prin mine, eu mort și era vie, nu înțelegeam de ce plînge și am prins-o de mînă, n-o să plece de lîngă mine. Era străină de mult, nu mai era a mea, era și a altora, pe pielea frunții sale rămîneau dîre de sare.
După tăierea cocoșului și înjunghierea porcului de Crăciun, vedeam moartea unui om în față, știam eu ceva, dar n-o mai văzusem niciodată, cunoșteam doar viața, precum prințul Gautama, cel care și-a schimbat numele sub migdal. Și eu mi-am schimbat numele, din „dragu mamii, să te faci popă”, am devenit „tovarășu injiner” (semăna cu insulta), apoi „domnu ziarist” și, în cele din urmă, „maestre”, cu referire la arta mea blestemată de a transpune în cărți experiența de-a asista la moartea animalelor și a oamenilor. Pe la ora 12:05, în camera întunecoasă a intrat mătușa Florica și s-a alertat că moarta n-are lumînare aprinsă la cap, ca să vadă drumul spre lumea de dincolo. Eu am urlat, mîhnit c-am fost așa de prost să nu-mi dau seama că mama va pleca chiar dacă o țineam de mînă.
O, Isuse, tu ce-ai fi făcut?! Ai murit înaintea mamei tale, așa ar fi trebuit să fac și eu, să mă întind în pat alături de ea și s-o stîng în brațe tare de tot, să intru de unde am ieșit și să mă cuibăresc acolo ca un făt dormind. Mamele n-ar trebui să moară înaintea copiilor, înainte ca ei să înțeleagă cine sînt. Aș putea, azi sînt mai bătrîn decît mama mea, să mă duc în camera unde a murit, mai păstrez la casa din Cicîrlău patul în care a adormit de veci, să mă întind lîngă ea și să mor (asta mă ajută să închei pasajul lacrimogen).
Nici bunica nu mi-a spus mai multe despre viață, eram lîngă ea în spitalul din Baia Mare, suferea de insuficiență respiratorie, avea perfuzie cu anticoagulante. N-am aer, mi-a spus și mi-a cerut s-o ajut să se ridice în șezut. N-am ajutat-o, ba chiar am împiedicat-o să se ridice singură, medicul știe ce face, iar ea m-a ascultat și capul i-a căzut pe pernă, a respirat apoi tot mai greu, o revedeam pe mama murind, și am țipat, mămucă, nu muri, dar țipătul meu n-a fost auzit de nimeni, nici de bolnava din patul alăturat, apăsa pe butonul roșu ca să vină asistenta. Eram la a doua moarte, murisem de două ori, însă nu eram cu nimic mai pregătit pentru viață, cu sufletul fulgerat sub formă de cruce, auzind cum bate clopotul cu două limbi, pentru doi răstigniți pe aceeași cruce, un diavol din rai și un înger din iad… Nu eram traumatizat, ci doar uram spitalul, pe medici, pe asistenți, o uram pe mama, pe bunica, mă urăsc pe mine, nu mă pot privi în oglindă, n-are rost să caut o entitate fără formă.
Trăiesc zi de zi și noapte de noapte pentru a le reînvia pe ele două și deodată și pe mine, cel de două ori mort, și scriu pentru a mă amăgi că reușesc să fiu precum Isus (în care credeau mama și bunica și eu pe jumătate), precum Buda (în care cred eu pe jumătate). Nu pot să scriu dacă sînt flămînd, nici dacă sînt sătul. Relația dintre scriitor și scris este de interdependență, sînt doar atunci cînd rîd și plîng, cînd mă minunez de o înțelepciune și-mi fac cruce de-o prostie. Scriu pentru a-i determina pe oameni să accepte răul și să alunge binele din ei și din jurul lor. Răul este aducător de fericire, iar binele, de nefericire. Răul și binele coexistă, nu pot fi despărțite, nici scriitorul, nici Isus, Buda sau Socrate nu pot spune ce-i una și ce-i alta fără să se contrazică unul pe altul. Și totuși, scriu, cu toate că nu știu ce-i viața și ce-i moartea, cu toate că nu pot opri binele și răul să se manifeste în lume. Putem să ne amăgim, să ne rugăm, să medităm, să citim și să scriem cărți bune sau rele, dar cine știe cum o facem?!… Dacă scriitorul nu știe cum scrie, nici cititorii cărților sale nu știu. Unora li se pare că romanul meu seamănă cu unul rusesc, altora, cu unul american. Mie, cu unul slovac. Au dreptate și unii și alții, de vreme ce cărțile din cărți citite se nasc. A citi o carte este un risc și adesea nu citesc toate paginile, mă mulțumesc cu primele și cu ultimele, însă nu voi spune nimănui că am gustat-o ca brînza la piață și am rămas cu o experiență numai pentru mine, un secret al ființei mele.
Cel mai consecvent cititor al cărților pe care le-am publicat a fost profesorul meu de limba și literatura română, Liviu Hossu, student al lui George Călinescu. A avut puterea să le citească și la fiecare îmi trimitea aprecieri scrise pe foi veline cu stiloul său ordonat. Nu mă compara cu scriitori contemporani, nu-i cunoștea, ci cu cei din manualele de literatură universală și românească. Așa am aflat că aș fi un scriitor clasic. Fosta mea învățătoare Florica Pop, născută David, nu iubea stilul meu dramatic, observa că prozele sînt triste și n-au final fericit, așa că îmi propunea subiecte de roman popular: doi frați rămîn orfani, ajung la casa de copii, sînt adoptați de familii diferite, iar după multă vreme se regăsesc și nu mai vor să se despartă, își fac casă unul lîngă altul și n-au gard între proprietăți… Mi-aș fi dorit să folosesc măcar una dintre ideile învățătoarei mele (i-aș fi transformat în Cain și Abel), ea m-a învățat aritmetica și propozițiile dezvoltate, prima pe care am scris-o din capul meu a fost : „Tractoarele ară pe ogoarele ceapeului”. Al treilea cititor al meu a fost un intelectual din Cicîrlău, Gusti Micu. Împrumuta cartea nouă de la biblioteca comunală și o citea cu atenție, căutînd asemănări între personaje și locuitorii satului (mă pîra). În cele din urmă, bibliotecara a înțeles de ce atît de mulți cititori împrumutau cărțile mele. Am lansat romanul „Cimitirul copiilor” în sala căminului cultural, a fost multă lume, dar nimeni n-a cumpărat cartea, așa că la final le-am dăruit pe toate și m-am ales cu acceptarea lor, pînă și tinerii mă salută, îmi spun Săru mîna. În fiecare familie, există cel puțin o carte de-a mea și am stopat obiceiul ruperii paginilor din bibliotecă.
Cititorii profesioniști m-au încurajat, țin minte lauda Danei Prelipceanu, redactor pe atunci la Editura Dacia, după ce a redactat prima mea carte, Ilca. Mi-a mărturisit că a schimbat un singur cuvînt din manuscris, nu știu nici astăzi care, mi-a fost teamă s-o întreb. Criticii literari sînt seismografe pentru scriitori, îi respect, dar o dată am gafat: am sunat la redacția revistei România literară și am întrebat dacă cronica la cartea mea „Clopotul cu două limbi” a fost scurtată. N-a fost. Pe parcursul anilor lungi, de scris pînă la uzură, am înțeles că criticii literari stau pe scaun mai multă vreme decît scriitorii și poate din această cauză stilul meu „lung” nu este pe placul lor, dar mă consolez cu gîndul că toate merele au coadă, cocean și semințe… Nu-mi mai este frică de viață și nici de moarte, ci doar de laude.