„şi acum trag cu ochiul de după file la dumneavoastră”

de Ioan NEGRU

„N-o să fiţi cu mult mai fericit, mai înţelept, mai credincios, mai estet (editorul mi-a spus contrariul), ci poate doar mai împăcat ca oamenii care-şi trăiesc viaţa aici în carte şi acum trag cu ochiul de după file la dumneavoastră”.

Nici în această carte, „Fabrica de iarbă”, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, Nicolae Goja nu se dă dus din Maramureş, s-a mutat doar, aşa cum a făcut-o şi în viţa de zi cu zi, din Cicârlău la Baia Mare, în cartierul Pintea Viteazul construit pe vatra fostului sat Hoşteze.

Mai tânăr fiind pe vremea studenţiei, scria poezie, fapt care se vede şi în prima lui carte de proză: Ilca. A fost o vreme inginer, apoi a devenit, cu mult timp în urmă, gazetar; fapt care se vede şi în această carte – Fabrica de iarbă. În prima, prozatorul era „dublat” de poet sau poetul era sublimat (alchimic) în prozator, acum gazetarul este cel care-l ajută pe prozator să caute aurul şi, cu ajutorul cuvintelor, să pună la cale o „fabrică”. Nu de aur, că aur se extrage şi se prelucrează în zonă, ci de iarbă. Normal că, dacă este şi gazetar, trebuie să mimeze obiectivitatea. Faptul este lesne constatabil în felul cum este scrisă cartea, numai că tocmai personajele cărţii, foştii hoştezeni, nu-l lasă pe autor să fie doar gazetar: „Propunerea noastră este să scrii un roman despre noi, hoştezenii.” Autorul nu este hoştezan (cu atât mai puţin naratorul), stă la bloc, pe aceeaşi scară cu personajul principal: domnul Radu. Şi nu numai cu el. La bloc, construit pe vatra satului Hoşteze (grădină în lb. maghiară, dar tot Grădină era şi Edenul), pe vremuri, adică înainte de buldozerele comuniste, suburbie a Băii Mari. Devenit acum cartierul Pintea Viteazul.

Dacă ar fi să dăm crezare pensionarilor din Hoşteze, cartea ar trebui să fie un fel de monografie (romanţată) a satului. Numai că monografia a fost scrisă de profesorul pensionar (de istorie şi geografie) dl Jurje. Aşa că, nu-i rămâne autorului decât calea familiară a romanului. Hoştezenii trebuie să fie „personajul principal”, prin cel mai bun şi autentic reprezentant al lor, domnul Radu: maistru, şef la fabrica de prelucrare a aurului, şef de scară de bloc, şeful Asociaţiei foştilor proprietari, şef al foştilor hoştezeni, şef de miting („Ce revoltă e aceea cu şase pensionari?!”), „expert” în fond funciar, în cadastru, în petiţii şi viaţa din sălile de tribunal şi şef de familie.

Nădejdea hoştezenilor, mobilizaţi de domnul Radu, este aceea de a-şi recupera (conform legii 18/ 1991, de pe vremea lui Ion Iliescu) pământurile, păşunile şi pădurile care le aparţinuseră (în composesorat) pe vremuri. De fapt, ce a mai rămas din ele. Căci întâi au fost deposedaţi de ele de către comunişti, iar, mai nou, de viitorii îmbogăţiţi, printre care şi primarul. Din vechiul sat nemarămânând de fapt decât biserica ascunsă printre blocuri (ca să n-o dărâme comuniştii).

Aici, cu recuperarea pământului, lucrurile se complică. Asta din cauza celui care nu mai este gazetar, ci romancier. „Să scrii şi ce nu s-a întâmplat, dar putea să se întâmple, ca să mai râdă lumea”, îi dă indicaţii autorului un hoştezan. Spusa înseamnă să nu scrii, adică să scrii altfel. Prin analogie, precum Origen. Când râde lumea? Atunci când se bucură. Să scrii, zice omul, ca lumea să aibă şi un (mic) prilej de bucurie. Aşa că, tot prin analogie, recuperarea pământului pierdut este încercarea de recuperare a tinereţii. A satului, adică a lor, a hoştezenilor ajunşi cu toţii pensionari sau în groapă. „Oare ce s-a ales de copilăria noastră?”. „Pe vremuri mergea la toate nunţile, acum la toate înmormântările”. Astăzi e ziua domnului Radu, poate vorbi cu morţii cum s-ar afla în cealaltă cameră”. „Mortul nu este mort acolo unde este şi poate citi textul”. Recuperarea tinereţii, lucru care nu s-a întâmplat, este o încercare de „evadare” în Eden: „Pentru noi nu este o păşune sau o pădure oarecare”. „…, ce sclavie să locuieşti la bloc şi să ştii că între tine şi pământ este vecinul Lupan, iar mai sus de tine stă vecinul Hornicar şi abia apoi vine Tatăl din cer”. „Oraşul este o închisoare mai mare”. „Noi avem acuma nostalgia raiului”. Evadarea în Grădină (Hoşteze) este imposibilă, la poarta sa stau de pază doi heruvimi, cu săbii de foc. Chiar dacă ţi-ai câştigat tinereţea, cu acte şi după lungi procese, la Curtea de la Haga a Drepturilor Omului, chiar dacă tinereţea ţi se dăduse oficial prin Reforma agrară din 1921, de către Regele Ferdinand I Întregitorul. „…, amintirile sînt frumoase aşa cum sînt, nu este nevoie de altele”.

În mod real, hoştezenii „au căzut” din tinereţe în pensie, din sat în oraş. Mai putem însă vorbi de prima „cădere” a omului, din Unu în multiplu. Din viaţa veşnică în viaţa omenească. Zilnică, cum spune autorul. Orice creaţie înseamnă „cădere”. Orice „cădere” trimite la Început. Despre „primul început” nu scrie cel angajat de hoştezeni să scrie (pe gratis). Despre om scrii doar cum e el pe pământ, nu de la Big Bang încoace. Nu de la primul capitol al Bibliei.

Mai este însă o „cădere”, aceea la care-i supune autorul. Să-i spunem „căderea în carte”. Nu poţi cădea, ontologic, dacă nu eşti viu. Nu poţi cădea în carte dacă aceasta nu te face viu. Faptul că există personaje nu este mai mult decât o convenţie. Pariul oricărui scriitor este acela de a „cădea” într-atât personajul, încât autorul să-l „facă” viu. Nu textul, ci textul devenit om. „Mortul nu este mort acolo unde este şi poate citi textul”.

Orice cartea vorbeşte de Început şi fiecare început ajunge în viaţa de apoi, adică în bibliotecă. Din când în când este chemată de cititor la judecata de apoi.

Poate de aici şi felul cum este pusă cartea în pagină. Majoritatea capitolelor sunt intitulate „ziua”, cărora li se dă un număr, de la 0 la 261. Ai zice că este un fel de Jurnal, scris pe zile, sau nopţi, sau dimineţi. Nu ştiu cum a scris-o autorul, dar cartea începe cu „ziua 261” şi se încheie cu „ziua 0”. Câteva zeci de pagini merg în ordine descrescătoare, apoi toate „zilele” se învăluie; ultimile aproape respectă ordinea „căderii în 0”. Altele sunt „dimineaţa”, „noaptea”, „după-amiază”, ”amintire”, „amiaza”, altele au un „bis” după număr. Zic că ordinea lor nu este întâmplătoare. Această „ordine” nu o mai respectă pe cea „reală”. Nici n-are cum, este o ordine a cărţii, a scrisului. Dacă ordinea vieţii nu poate începe de oriunde, ordinea scrisului poate începe de unde îi este dat să fie. Autorul îşi pune în ordine zilele cărţii. Nu uităm: întâi a fost lumină, apoi a fost zi şi noapte, şi lucrarea astfel începută „era bună”.

Sigur că în realul uman nu există 0 (zero). Nu există „ziua 0”, aşa cum ne spune autorul că este. Zero este începutul şi sfârşitul, alfa şi omega. Te duci cu tinereţea spre semnul zero. Numai în nedeterminat poate fi acest semn. Sfârşitul. Nu al omului, nu al cărţii. Nu al bibliotecii. Este non-umanul. Non-umanul este Dumnezeu. Cel gândit apofatic.

„Soso l-a întrebat odată cum era în comunism, i-a răspuns că n-a fost bine, dar îi pare rău că n-a furat cîte un gram de aur în fiecare zi, ar avea zece kilograme de aur şi ar construi o biserică înaltă de o sută de metri, să se vadă din tot oraşul. De-ar fi furat o tonă de bronz, ar turna un clopot uriaş, să se audă în tot cartierul bătând dimineaţa, la amiază şi seara. Dar n-a furat”. Sunt ultimele fragmente din carte. Ea se încheie cu cuvântul „Sfârşit”. Şi acesta face parte din carte.

Din cartea care are titlul: Fabrica de iarbă. Dacă ar fi s-o luăm ad literam, „fabrica” este un proiect făcut de mintea şi mâna omului, spre beneficiul său. Că, orice-am face, în fabrică lucrează – în schimburi sau – oameni. (Aici a lucrat şi domnul Radu) Dacă ştim că fabrica este la (lângă) Baia Mare, şi că oraşul este (a fost?) unul dintre cele mai poluate oraşe ale ţării, putem spune că este o fabrică a morţii, a unui gulag asumat zilnic (sau în schimburi). Iarba nu este decât aceea de pe mormânt. Fabrica de iarbă este fabrica de noxe. De cimitire.

Fabrica de iarbă poate fi şi o metaforă. Aceea care nu face iarba, ci o înverzeşte. O face primăvară. Este viaţa celor despre care cartea spune că sunt vii. Ei, vii, spun din carte.

Fabrica de iarbă este scrisul însuşi. Mai mult, autorul care este scrisul însuşi. Biblioteca. Ce să fie altceva biblioteca, dacă nu un câmp, un cimitir înverzit?

Şi totuşi, deşi autorul nu „insistă” doar cu două-trei capitole, această carte mai poate pleca în înţeles din locul în care şi „domnul Mircea” şi autorul „au viziuni”. Sunt aproape aceeaşi. Cred că aici chemarea şi orgoliul scriiturii de a da viaţă verde este „la el acasă”.

Văd că Nicolae Goja nu ştie de glumă. Este viu cu fiecare carte. Dă viaţă.

Aşa cum stă scris: „…, ci poate doar mai împăcat ca oamenii care-şi trăiesc viaţa aici în carte şi acum trag cu ochiul de după file la dumneavoastră”.