Pandemia și literatura fac casă bună împreună cu umorul, avînd în vedere că în perioada războiului sanitar, în plină criză mondială iscată de acest organism microscopic mai numeros decît stelele universului, despre care nu știm ce este cu adevărat – ceva între obiect viu și ființă moartă -, oamenii tind să sacralizeze viața (dar nu și a agenților patogeni) și în cele din urmă propria ființă. Scriitorul, mai modest decît ceilalți observatori din jurul său, cade din spațiu în timp și reacționează cu mijloace literare (pix și hîrtie, plus reverie), surprins că realitatea n-a întrecut încă o dată ficțiunea, dar nu pentru puțină vreme, ci doar pînă cînd sacrul va recădea în metaforă, viața o va lua îndărăt, înaintea cunoașterii, și vom considera că virușii sînt singularități dificil de reperat (e nevoie de ochi ciclopici) și imposibil de controlat, oricît ar fi conglomeratul de celule umane de impresionant ca dimensiune și comparație nanometrică.
Viața profană ne surprinde, iar textul nostru, nici viu și nici mort, precum un virus, cuprinde o serie de imagini asemănătoare cu metaforele, semne dificil de înțeles cîtă vreme căutăm semnificații și un indicator în sensul vieții. Virușii, pe jumătate vii și pe cealaltă jumătate morți, nu pot să relaționeze cu noi, confirmîndu-ne ipoteza că trăim cu ei fără să-i cunoaștem. Par a fi extratereștri la origine, sau mici roboței, ne mirăm că arată precum buzduganele cu ghinturi, dar poate că în realitate sînt frumoși și demni de tot respectul nostru. Mîna nu le-o putem întinde, fiind dezinfectați și spălați cu un potop de apă și săpun, ceea ce nu le-ar conveni la interes.
Nu cunoaștem intențiile virușilor. Ca reacție față de acești corpi străini, am vrea să trimitem spioni în lumea lor paralelă, prin găuri de vierme, ca să le descoperim dedesubturile, lenjeria. Bănuim că n-au gînduri curate, mă rog, doresc să ne cotropească, să ne domine, să ne distrugă ființa, ceea ce este posibil de vreme ce medicii ne spun, cu stetoscopul după gît, că nici o altă boală nu-i la fel de mortală, nici măcar ciuma, pe care strămoșii au cunoscut-o în evul mediu, cînd porțile cetăților au fost închise și prin Transilvania umblau soli călare, cu steagul negru fluturînd. Atunci oamenii și-au dat seama că focarele au izbucnit în cetăți, orășenii nobili s-au retras la țară, unii devenind povestitori, îndemn să scriem și noi decameroane, de vreme ce pandemia a izbucnit și evoluează în aglomerările urbane.
Viața merge înaintea cunoașterii, nu avem ce discuta cu virușii, trebuie să-i ocolim ca pe niște entități rele și obraznice. Constatăm că trăim fără să știm cum, de ce și cu cine ne-am adunat laolaltă. Duhul și spiritul sînt prezente în fiecare dintre noi, după religie, cu toate că ne asemănăm cu virușii pe jumătate biologie, pe jumătate chimie. Oare să trăim împreună cu virușii, ori nu?, este dilema anului 2021. Sîntem obligați de natură, de zei, să locuim în bună vecinătate cu virușii, în perete să dăm găuri cu burghiul, pe acolo să se strecoare noaptea și să ne observe. Așa îi priveam și noi, piticii, pe uriașii neanderthalieni din vechime, uciși de virușii noștri, în urmă cu 40.000 de ani.
Nu știm cine va cîștiga și cine va pierde războiul sanitar. Cel mai mult ne sperie că nu avem nici o șansă să fugim de dușmanul mic și numeros, cîtă frunză și cîtă iarbă… Nu ne putem retrage, nu putem cere armistițiu și nici pace. Nu putem ridica steagul alb și să ieșim din tranșee, cu mîinile deasupra capului. (Virușii sînt atenți să nu ascund în palmă flaconul cu gel antiviral, ar fi vai și amar de mine, m-ar ataca din toate părțile, mi-ar intra în corp prin toate orificiile, într-un asalt erotic și extatic, aș pieri eutanasiat, cu plămînii prăjiți din cauza febrei. Ar fi o moarte eroică, epopeică.)
Ce-i viața, mă întreb asemenea scriitorilor existențialiști și cred că există un milion de posibile definiții, adunate la un loc ar egala cuvintele din toate cărțile de literatură. Aș putea să descriu moartea ca un sistem chimic nesustenabil, fără evoluție și fără adaptare la mediu. În concluzie rapidă, virușii sînt fie ființe, fie reacții între substanțe, iar eu înclin să cred, și nu pricep de ce, că fac parte din viața noastră și trăiesc deodată cu noi, într-un concubinaj forțat, într-o alianță simbiotică. Așa cum donăm sînge, adică celule fără gene, așa „donăm” și viruși cu gene. Virușii nu ne omoară de-a dreptul, mai întîi ne ajută să înțelegem ce este fiul omului și cum ființează în lume. În cele din urmă, ne omoară și mor deodată cu noi, pentru a deveni fosile la următoarea apocalipsă.
Virușii sînt singulari în univers, supuși vieții și morții ca indivizi și ca specie de microbi. Fiind atît de mititei, pot călători și ucide oameni, dacă au prilej de acțiune. Bariera a fost trecută, invazia a avut loc, virușii percep corpul uman nu ca pe o unicitate, ci ca pe un fel de hibrid biologic între om și virus. Omul a fost creat de Dumnezeu cînd a scuipat peste lut viruși din pieptul său divin. Precum sînt virușii, așa sîntem și noi. Cine pierde, cine cîștigă? Omul sau virusul, virusul sau omul? Dacă sîntem agresivi, vom pieri amîndoi. Om și virus, virus și om, două forme de viață, sau o formă și jumătate, se manifestă în prezent prin legături morbide.
Moartea este o lege universală, mor și virușii, mor și oamenii, nimic nu-i suficient de slab și nici suficient de puternic ca să nu piară. Nimic nu-i veșnic, nimic nu-i efemer. Fac excepție virușii, aceste simili ființe tragice, absurde, solidare, solitare, asemănătoare genetic cu noi. Și virușii se tem de moarte, de vreme ce trec de la animal la om și invers, din Wuhan pînă în București și înapoi. Omul poate, la o adică, să devină sfînt și să sfideze moartea – nu e nevoie să-l mai convingi. Virușii își fac serviciul să ne trezească din extazul vieții și ne aduc aminte că nu știm destinația ultimei călătorii. E sigur că vom pleca, dar nu și unde vom ajunge, iar misterul este suficient de atrăgător pentru scriitorul curios să-și închipuie, răspunsul fiind mai plin de nădejde, paradoxal, cu cît dovezile sînt mai puține.
Sîntem neamuri cu microbii, iar această înrudire naturală face ca totul să fie dificil, vaccinările devenind crime fratricide. Omul este complexat de gîndul că în competiția cu virușii n-are șanse să ajungă primul, iar probabilitatea să ajungă ultimul îl îngrijorează. Spiritul de competiție domină viața oamenilor și a virușilor. Am avea acum nevoie de Isus, de Buda, de Moise, de Mahomed, de toți la un loc, să ne convingă că virușii sînt organisme para moarte, para vii, prețioase, singulare, eterne, mai vechi decît omul, paznici ai vieții și ai morții.
Literatura caută să-i înțeleagă pe oameni, cu virușii lor cu tot, așa că scriitorii au la dispoziție tema legată de căutarea sinelui. Vrem să conciliem contrariile, cu toate că nu ne putem despărți mintea de trup (eu sînt aproape convins, dar se întîmplă prea rar ca să stabilim definitiv acest adevăr cultural). Ne dorim prin scris să aprindem focurile raiului, să stingem luminile iadului, să facem sex cu mamele și surorile, să devenim demoni, să creăm artă în sine, să ucidem abstractul și simbolicul. Măsurăm bilanțul fragil dintre viața interioară și cea socială, dintre lumea de aici și cea de apoi. Vedem sufletul ca pe un rîu tot mai tulbure pe măsură ce se apropie de mare. Cititorii de literatură sînt puțini, mult mai puțini decît virușii, așa că am face bine dacă am scrie pentru cei din urmă. De vină nu sînt scriitorii, nici cititorii, ci virușii, desigur. Oamenii care citesc romane au nevoie să evadeze într-un univers artificial mai predictibil decît cel real, pot citi de la coadă la capăt, cu același folos.
Personal, n-am succes la cititori, ci la cititoare. Bărbații simt cine se află în spatele cărții (un tip care împrăștie fiere și miere în jur) și li se face silă de atîta erotism camuflat în dramatism. De la o vreme, îmi închipui că sînt scriitor-femeie, pentru a avea succes la cititorii bărbați. Scriu note de tot felul, un fel de jurnal de sentimente și emoții, la concurență pentru a deveni subiecte de proză. Cele mai frumoase clipe sînt acelea de uitare, în care o idee iese la suprafață ca dintr-un vulcan.
Dragostea pentru cuvintele scrise este un virus, mai mulți viruși, așa că scriitorii se adună și se încurajează/descurajează unii pe alții. „Moașele” mele literare au fost Constantin Zărnescu, Ioan Viorel Bădică, Vasile Sălăjan, Eugen Uricaru, Nicolae Dan Fruntelată. Acele debuturi se compară cu ziua în care am cucerit-o pe soția mea, i-am recitat proză din „Ilca” și am virusat-o, însă pe fiul meu n-am reușit, el m-a îndemnat, șugubăț, să-mi public romanele ca audiobook, în lectura autorului. Însă mi-a spus, șugubăț, că există suflet, omul are suflet, da, însă este format dintr-un miliard de roboței.