Voinţa babei şi puterea moşului
Povestea prezintă în cheie mitică cele două tipuri de oameni, leneşul şi harnicul. Basmul poate fi extrapolat în societatea de astăzi şi vom trage învăţăminte multiple dacă stabilim criteriile după care putem recunoaşte fata babei de cea a moşului. Ion Creangă ne dă un sfat: cel mai bine este să judeci omul după fapte, nu după vorbe adesea mincinoase. Indiciul din 1877 şi-a pierdut actualitatea, societatea modernă apreciază cetăţeanul după alte criterii, scara valorilor este inversată – și tocmai de aceea recitim şi medităm la destinul fetei vitrege.
Şi alte popoare au poveşti similare, personajul cinstit trece prin multe încercări şi în cele din urmă i se recunoaşte valoarea umană. Fata moşneagului moldovean primeşte pentru hărnicia şi bunătatea sa un cufăr de bani – salariul, zicem noi. Cu alte cuvinte, plata pentru munca cinstită este virată într-o monedă cu valoare morală scăzută, un simplu troc. Pentru refuzul de a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă şi pentru munca de slabă calitate, sancţiunea este convieţuirea cu animalele sălbatice, cu lighioanele. Herpetologie se cheamă ştiinţa studierii şerpilor, dar bănuim că fata babei nu era pasionată de protecţia speciilor ameninţate cu dispariţia, cum erau balaurii, care între timp au plecat din ţara noastră…
Cum ne educăm copiii? Dar pe noi înşine? Poveştile sînt bune de adormit conştiinţa, însă ascund un miez fierbinte, comprimat în forme ce dovedesc înţelepciunea omului de rînd. Reinterpretînd povestea, cele două tipuri de comportament social se păstrează, primul este individul cu voinţă de putere, cum ar spune urmaşii filosofului, care distruge tot ce-i cade în cale, pentru a-şi face loc lui însuşi (o subcategorie fiind cei care capătă totul pe gratis, precum faţa leneşă şi răzgîiată a babei). Iar celălalt este omul cu putere a voinţei, care ordonează, construieşte, repară, îndatorează, face fapte bune, fără să aştepte laude, ci poate doar mulţumiri.
Poporul rezolvă problema tocmai pe dos, leneşa are parte de şerpi veninoşi, deşi se aştepta la aur, iar fata harnică, deşi ar fi preferat o răsplată morală, vie, fie şi un şarpe veninos, este recompensată cu bogăţii şi salbe de aur inert. Fata moşului a cîştigat potul cel mare la Loto, la care visează oamenii cu ochii deschişi (Joyce a scris un întreg roman despre ce-ar face cu banii dacă ar ghici toate numerele la extragerea de Anul Nou). Pentru bunătatea sufletească şi destoinicia sa, a primit puterea demonilor (banul e ochiul dracului, zice poporul). Basmul ar putea continua fără Creangă: după ce şi-a ispăşit pedeapsa pentru faptele sale, fiica babei s-a reintegrat în societate; iar a moşului, avînd capital, a intrat în afaceri sau în politică.
Societatea liberală acceptă comportamentul individualist şi garantează proprietatea privată, astfel că mulţi oameni îşi conservă energia umanistă şi o folosesc în interese personale. N-au de gînd să cureţe fîntînile publice, să scoată spinii din labele cîinilor comunitari, să culeagă omizile păroase de pe duzii din intersecţii… Statul a preluat rolul fiicei moşului, iar noi sîntem fete ale babei, nu ne pasă de treburile publice, le lăsăm în seama primarului, n-avem timp să vizităm un vecin bolnav, criticăm în off pe toată lumea, nu ne place nimic din ce fac alţii, găsim noduri în papură, mustim de talent ironic.
Fiica moşului ni se pare excentrică, naivă, idealistă, prea miloasă după gustul nostru, cam incultă dacă o analizăm din punct de vedere intelectual. Iată cum se arată conflictul între cele două categorii comportamentale şi de aici pînă la politică nu mai e decît un pas – punem în balanţă faptele şi vorbele şi vom şti care e fata babei şi a moşului, interesul public şi privat, unde se află punctul de echilibru pentru a înţelege de ce are dreptate fata babei și de ce greşeşte a moşului. Statul de drept pune libertatea şi egalitatea sub forţa legii imperfecte, deci noi alegem moşul şi baba, democratic, nu autorul Creangă!