Lupta cu vrăbiile

Lumina învinge întunericul, dar întunericul va învinge lumina tot de atîtea ori, la echinocțiu. La fel se întîmplă și în viața și creația noastră, energia și letargia se succed, într-un ritm nedeterminat. Victoria inspirației asupra prostrației este dorită și de scriitori, ale căror texte au relevanță. Cunoașterea vieții înseamnă documentare prin trăire, iar necunoașterea, întunecare. Miza operei este supraviețuirea și multiplicarea, iar victoria luminii este o fertilă temă literară. Scriitorul luminează textul ținînd seama de schimbările în gustul cititorului virtual.

Literatura se construiește în contextul social, scopul fiind să demonstrăm precaritatea existențială a omului contemporan și nedreptățile democrației fără principii. De aceea, a apărut antieroul, erou de succes nu numai în proză. Ideea comună că lumea are deficit de libertate și de drepturi individuale este aprofundată de scriitorii … clar-obscuri. Să ne eliberăm de complicități, să rezistăm în fața globalismului, să acceptăm nesiguranța de a trăi într-o lume ce n-are nevoie de consimțămîntul nostru. Sau să încercăm. Lumina solstițiului 2026 este o formă de energie și va fi acoperită cu „tunica”; atunci se va produce in-tunicarea (întunecarea), echinoxul.

De ce titlul „Lupta cu vrăbiile”? Textul are legătură cu exterminarea vrăbiilor ordonată de Mao și cu filmul „Păsările” care intră pe horn și ucid oameni. Ficțiune sau realitate? Dintotdeauna, vrăbiile se hrănesc cu semințe și insecte, stolurile atacă culturile de grîu în faza de coacere lapte-ceară. Le alungi, zboară în celălalt capăt al holdei. În iunie, cînd spicele încep să se îngălbenească, semn de victorie a energiei care le-a copt, succesul agricol și comercial este totuși împărțit cu păsăruicile de 30 de grame, adunate o mie, care gîndesc pentru gușa lor. Forța mulțimii înaripate este monstruoasă, proporțională cu voința poporului păsăresc să trăiască.

Ca în toate acele zile ale vieții mele, umblam de colo-colo ca un uliu: „Haaa!…haaa!…haaa!”, cu un retevei în mînă. Vrăbiile zburau deasupra mea, îmi păreau viespi uriașe, supărate că le alung de la cea mai gustoasă masă a anului. „Să nu mă atace, ca în film!…”, și am azvîrlit reteveiul spre stol. Am nimerit doar una, a căzut amețită pe cărare și am trîntit clopul peste ea. Stolul învins s-a retras în salcia de lîngă drumul spre Cicîrlău. Am găbuit-o sub clop și am apucat-o cu degetele, gata să-i rup oasele. Scoase un cip-cip jalnic, căsca anemic ciocul conic și gros în căutare de aer, o priveam ochi în ochi, eu ochi negri, ea ochi negri.

Atunci, în acea zi luminoasă, în această scenă de teatru nescris, s-a decis soarta mea de scriitor. Dacă o ucid în menghina degetelor, va fi o violență nejustificată față de un animal sălbatic. Dacă o închid în cușcă de sîrmă ghimpată, spre umilirea stolului, va fi o îngrădire a libertății unui animal născut liber. Dar eu am deschis palma înainte să fi luat o decizie rațională și granița spre sălbăticiuni s-a deschis ca un sesam din povestea hoțului. Oameni și vrăbii, vrăbii și oameni, pe cine să mai înțelegi?!…

Spre seară, cînd stolul a venit să bea apă la fîntînă și să se scalde în iaz, una a aterizat pe gard, ezitînd să se apropie de adăpătoare. Am recunoscut-o, avea gușa neagră. „Hai, Cipcip, iartă-mă!…”, am grăit în barbă.

Lumina și întunericul coexistă în umbră. Din perspectivă simbolică și mitică, umanitatea asociază lumina cu binele, iar întunericul cu răul. Sufletul ascuns în trup poate fi zărit prin ochiul minții, la fel cum subteranul apare în ochiul fîntînii. Plantele se înalță deopotrivă spre soare, rădăcinile înfingîndu-se în solul viu. Comestibile sau otrăvitoare, sînt disputate între vraci și medici. Benefice sau dăunătoare, animalele sînt clasificate indiscutabil. Nu sînt. Lumina și întunericul coexistă, operele luminoase te fac să rîzi, cele întunecate să plîngi, iar cele clar-obscure, să te mai gîndești.

Oameni și vrăbii, vrăbii și oameni, pe cine să mai înțelegi!…

Nicolae GOJA

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Text apărut în revista Caiete Silvane, nr. 259 / august 2026