Concursurile literare și scriitorii noi (articol apărut în revista „Sintagme codrene”)
Festivalul de literatură „Vasile Lucaciu” este organizat de comuna Cicîrlău din județul Maramureș, cu ajutorul membrilor cenaclului local, între care sînt și eu. Concursul are loc bienal, începînd din anul 1978; cu o întrerupere în 2020, cauzată de pandemia COVID. În cele XXII de ediții, am fost gazde pentru vreo 200 de scriitori și 200 de premianți, selectați dintre cei vreo 2.000 de concurenți care au trimis poezii sau proze prin poștă, iar mai nou prin email. La ediția de anul trecut, președintele juriului a fost bistrițeanul Olimpiu Nușfelean, iar marele premiu a ajuns la Cătălina Steriu din București, născută în Tulcea – scrie o proză „noir”, postmodernă, în care lucrurile primesc o altă semnificație. Festivalul este finanțat din bugetul local (10.000 lei în 2022) și aduce cicîrlăuanilor bunul nume de susținători ai noii literaturi. Nu am descurajat pe nimeni, fie tinere visătoare, fie pensionari cu multe doruri, cu excepția celor doi concurenți care ne-au trimis poezii furate, poate pentru a ne testa lecturile. Juriul a evitat situația să premiem niște plagiatori!
Cu toate că festivalul face un serviciu cultural public (modest, totuși), în folosul literaturii române, avem parte nu doar de laude, unele exagerate (cineva a scris că sîntem un „binecunoscut festival”), ci și de critici, unii comentatori remarcînd inflația de concursuri. Prin anii `80, C. Stănescu de la „Adevărul literar și artistic” era supărat pe această modalitate de a încuraja tinerii care bat la porțile literaturii, dar între timp metoda s-a extins, sînt 2-3 astfel de festivaluri în fiecare județ, unele organizate de reviste literare, precum „Tribuna” din Cluj-Napoca. La cluburile elevilor (două exemple: Bistrița și Medgidia), există cursuri de scriere creativă, așadar dorința de ficțiuni poetice sau prozaice crește. Scriitorii noi sînt redutabili, citesc în engleză, franceză, scriu în linia occidentală, nu adoptă doar forma, nu introduc pe ici-colo scene de scandal, mimînd că ar da lucrurilor o semnificație. Sînt originali.
Și festivalul din Cicîrlău s-a schimbat, dacă la primele ediții veneau sute de invitați, căminul cultural devenea mic, mîncarea și băutura erau asigurate de cooperativa agricolă de producție, după Revoluție avem 20 de invitați la o pensiune, localnicii nu mai participă la recitalurile de poezie: socăcițele, hîtrii satului, coriștii și formația de dansuri, Nicolae Sabău cu „Rozmarin în colțul mesei”… Intelectualii satului îi țin minte pe: Ioan Alexandru, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Nicolae Dan Fruntelată, Nicolae Prelipceanu, Ioan Moldovan, Ion Iuga, Teohar Mihadaș, Ioan Groșan, Ion Mureșan, Constantin Zărnescu, Constantin Stan, care și-au rupt două zile din viața lor. În 2022, la Cicîrlău au venit: Virgil Mihaiu (Steaua), Mircea Arman (Tribuna), Daniel Săuca (redactor-șef Caiete Silvane), Gheorghe Pârja (Nord Literar), Olimpiu Nușfelean (Mișcarea Literară), iar revista „Poesis” din Satu Mare m-a delegat să o reprezint. Oare să continuăm aventura, ori să renunțăm? Irina Petraș, președinta filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, ne încurajează să menținem festivalul. Noi ne-am cam plictisit.
De fapt, menținem un vis, acela că scriitorii sînt necesari, că trebuie respectați și citiți. Înainte de 1989, scriitorul, fie și cenzurat de comuniști, avea un statut comercial, tirajele erau mari, cu banii pe o carte subțirică schimbai acoperișul casei. Azi, se publică poate mai mult, se tipărește însă în tiraje mici, de 50-150 de exemplare, față de 600-1.000 pe vremea cealaltă. (Încep să apară cărțile audio, cele mai bune sînt în lectura autorilor, deci cititorii devin ascultători, nu-și mai obosesc ochii.)
Constat că se înmulțesc criticile din unele reviste literare împotriva „veleitarilor”, „amatorilor”, „hemoragiei de scriitori”, „valului ucigaș al amatorilor neobosiți”, care bat insistent la porțile revistelor și ale Uniunii Scriitorilor din România și cer „recunoaștere”! Eu cred că numărul mare de noi autori este un lucru foarte bun, USR are posibilitatea să aleagă, există o masă critică minimă pentru a apărea valorile. La fel ca în sport, dacă avem mulți practicanți de tenis de cîmp, sigur unul va fi campion mondial. Concurență e și în literatură, deși „meciul” nu are arbitri pentru a decide scorul. Piața literară e liberă, atenția publicului fiind împărțită cu filmul, teatrul, benzile desenate („Aventurile lui Tintin” au avut un miliard de cititori, se spune – cu o doză de exagerare), plus literatura de consum, polițistă, științifico-fantastică, de groază, pornografică, contribuind la comerțul literar cu sume importante.
Noua literatură, numită depreciativ post-modernă, aduce ironia, nu și hazul. Citim texte reinterpretate, erotism fără tabuuri (de la masturbare, la sadomasochism), totul pare liber de orice morală, iar cei ce exagerează ajung la derută sufletească. Scriitorii sînt subiectivi, scenele și propozițiile de scandal au căutare, folosesc cuvinte necuprinse în dicționar, în acest fel îi provoacă pe cititori, îi determină să reflecteze la viața plină de derută și singurătate. Eroii devin antieroi, personajele fac lucruri rele și nu înțeleg de ce, cultura comercială a pătruns de multă vreme în literatură, scriitorii vor să șocheze, personajul mănîncă toată viața din supermarket și moare de cancer la stomac, dar și viața la țară este ironizată, țăranii sînt priviți ca „simpli multiplicatori”. (Nu uit că sînt inginer agricol la bază!)
Scriitorul nu mai descrie obiectele în mod balzacian, nici nu le analizează psihologic precum modernii, ci le dă un sens suplimentar, neobișnuit. Florile nu mai sînt frumoase, ca în romanele de dragoste, ci fragile. Ziua, sînt un fel de vaginuri pentru insecte, iar seara se ofilesc și mor. Lumea reală e acceptată cu această corectare. Scriitorul contemporan e sensibil la inegalitate, personajele nu se umilesc, vor maximă libertate de acțiune și rațiune. Dialectica hegeliană a ajuns o modă, personajul se simte sclav al capitalismului, critica e marxistă, psihanaliza se apropie de psihiatrie. Omul este animal fără pene, zice postmodernul, pentru a arăta că nu-i pasăre cu cap mic. Artistul modern gîndea metonimic, vedea fie partea, fie întregul, substituind una prin alta, iar artistul postmodern este parafrastic: Damien Hirst a „îmbălsămat” un rechin alb în acrilat transparent și l-a expus ca sculptură. Dar oare această libertate maximă de creație are și efecte negative? Apar confuzii între valori, pînă la imoralitate și diabolic. Artiștii sînt iresponsabili cînd promovează liberul arbitru extrem, cînd ocolesc responsabilitatea socială, smintind semenii? Încă nu știu să răspund simplu.
Ce știu este că cititul cărților dă o experiență de cunoaștere socială. Scriitorul își descrie impresiile personale despre lucrurile sau fenomenele existente sau posibile, sau le atribuie personajelor, scopul fiind să atingă semnificațiile vieții și existenței umane. Cărțile nu trebuie nici măcar crezute, chiar dacă gîndirea autorilor exprimă spiritul vremii și poate fi sintetizată în idei banale precum: femeia are dreptul la divorț (doamnele Anna Karenina sau Emma Bovary au forțat conștiințele conservatoare). Literatura uimește și dă experiență de viață în plus, căci binele și răul se judecă în funcție de context, iar literatura e un context.
Citim ce cărți ne „pică” în mînă, sau ce ne recomandă ziarele și editurile. Există și cărți de necitit, deși „capodopere”. Postmodernii urăsc cărțile lungi, eseistice, psihologice, moderne, cititorii actuali par mai grăbiți decît cei din secolele XIX și XX. Nu e o mare rușine că nu termini unele cărți, mie îmi fac probleme Mann, Proust, Joyce, Hegel, Heidegger, cu „terorismul” lor intelectual, dar las citite parțial și cărți de la noi. Oricum, într-o viață de om, nu poți citi nici măcar jumătate dintre capodoperele literaturii. Orice carte ai citi, găsești ceva interesant, fie o propoziție, un vers, o strofă… Rolul criticilor literari ar fi să ne recomande cărțile bune, dar adesea nu spun deschis dacă le-a plăcut au ba, iar propozițiile din cronica literară sînt cam prea eseistice. Nu se dau citate, nu compară cartea cu altele de același tip, laudă/critică fără măsură. (Emily Dickinson a publicat doar 7 poezii în timpul vieții, opera sa a fost tipărită postum, deci importantă ar fi originalitatea, nu pastișa.)
Să nu criticăm, așadar, autorii care vor/reușesc să publice, ci „făcăturile” lor, în care înțelesurile confuze și cele facile reușesc să îmbolnăvească textul literar. Wittgenstein susținea că gîndurile estetice pot fi arătate, nu exprimate; arta indică așadar inexprimabilul, precum religia și etica. Prefer așadar textele care mă obligă să le citesc de două-trei ori; soția zice că sînt greu de minte. Pe altele, nu reușesc să le termin, le abandonez cu un semn unde am rămas. A citi înseamnă a fi solitar și precar în fața cărții, derutat, simți des nevoia să-l suni pe autor și să-i ceri explicații. Cititul „epuizează”, îți dă un set de „alte instrucțiuni” și durează să stabilești noua ordine interioară. Totuși, cărțile tari sînt precum munții și furtunile, iar cele slabe sînt precum munceii și vînturile, deci nu pot „exista” unele fără altele. Prinși în acest joc existențial, mereu avem în față Marea Carte, cea la care tocmai lucrăm.
– – –
67 de tineri și mai vîrstnici autori au trimis texte la concursul „Vasile Lucaciu” din 2022 și cu uimire am constatat cît de postmoderni pot fi… Ar fi păcat să oprim Festivalul de literatură ”Vasile Lucaciu” de la Cicîrlău, dar dacă între ei va apărea încă un scriitor precum Ion Mureșan din Cluj sau Maria Pilchin din Chișinău și ce vom face noi peste doi ani cine poate să știe?!…
Nicolae Goja